În această cameră, unde şi-a înţărcat Viciul copiii hrăpăreţi, ţi-am văzut albul ochiilor, fără de irisul dispărut în noaptea extazului. Iar când carnea ne tremura că în spasmele morţii, nu ştiam dacă mai eram eu sau mă pierdusem cu totul în tine; şi totuşi Umbra stătea să-şi întindă aripile vagi peste noi. În scurtă vreme o undă de energie ne-a străbătut trupurile şi am ţipat amândoi de durere, de parcă noaptea şi-ar fi înfipt colţii în noi şi nu m-aş fi oprit din urlat de nu aş fi realizat fusesem din nou cuprins de frenezia unui canibalism erotic şi am început să râd isteric, în timp ce ţie ţi-a ţâşnit din gură un sânge negru. Un miros sepulcral invada încet camera şi atunci am clamat cuprins de delir: ’"Sarah, acum vei fi absorbită de entitate"! Atunci ai privit parcă hipnotizată peretele din faţa ta şi n-ai mai apucat să murmuri decât un vag de ce... Parcă auzeam în cap ceva ce-mi aducea aminte de Lacrimosa lui Mozart şi aşa moartă cum erai am simţit nevoia să te sărut din nou, îmbibîndu-mi buzele cu sîngele tău proaspăt. Viaţa mea căpătase din nou un sens, devenisem un aristocrat al crimei ce avea o anumită familiaritate cu Iadul. În sângele tău mi-am îngropat insomnia, din tăcerea ta, am făcut un ospăţ.