Tot mai des mi se intampla ca privindu-mi copii sa-mi doresc sa mai fiu copil, sa plang ca vreau fericire cand vorbesc cu mama, sa iubesc fara sa cer ceva in schimb, sa nu cunosc mai mult decat pot intelege. Obsesia mea a capatat nuante halucinante de gri si alb, sunetul fin, indelung ascultat, al picioarelor tale asezandu-se incet unul peste celalalt, vedenia degetului tau desenand pe geam in aburul respiratiei mele amare. Atat de departe m-a dus munca asta silnica, incercarea de a ma lega de tot ce-ti este strain incat imi pare ca nici nu mai existi, ca doar te-am visat intr-o noapte si m-am trezit chinuit de dorinta de a te materializa in bratele mele. Ma simt bolnav, mai bolnav decat sunt, mai bolnav decat imi imaginez. Mi-am scapat sufletul sub zapezile rigide si cu mainile amortite,am incetat sa-l mai caut. Imi lipesc din cand in cand urechea de urmele plecarii si stiu ca trebuie sa te vad.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu