Veni randul ideii de "profunzime". Da, mitul in care credem cu totii intrucatva, dupa care adevaratii poeti trebuie sa fie "profunzi". Nu era limpede ca daca vreunul dintre noi avea sa declare profunzimea o amageala, o prostie feminina si belgiana, vom fi linsati? Nu-i pasa. Trebuie admis ca nu exista nici un "fond" iar chestia cu profunzimea nu e decat o mistificare buna pentru burghezi. Poezia nu are greutate. Imbinarile ei sunt frivole. Un vers e o suprafata care trimite la alt vers care este el insusi alta suprafata si asa la infinit. A trecut apoi la ideea comuna dupa care sufletul, focul, inima, sentimentele, pe scurt viata scriitorului trebuie sa se traduca in cartile sale. M-a rugat sa-mi imaginez cum ar fi vazut acela care ar afirma ca nu, viata nu este o valoare, nici inima si nici pasiunea nu sunt, si nu merita numele de poet decat cel care nu se lasa ademenit de ispita aceasta. Sublima apatie a versurilor lucrate cu adevarat. Duritate. Rigiditate. Daca ar trebui sa aleaga cea dintai insusire a unui poet ar spune fara ezitare: sangele rece (sang froid). Scrisul fara tulburare, fara emotie, care incearca sa se apropie de idealul de indiferenta al unui adevarat dandy. Visul lui cel mai scump: sa trateze limba franceza cu atata distanta si rabdare incat sa ajunga precum o limba moarta. Elogiul mortii, din nou. Mi-a vorbit si despre inclinatia ciudata a belgienilor (de ce a belgienilor, doamne dumnezeule) pentru operele neterminate, ramase in fragment sau inca in lucru.
Aceeasi prostie de neinteles. Belgienii iubesc la ele faptul ca nu au avut timp sa se inchida. le place imaginea artei oprita la jumatatea drumului, intrerupta in geneza, siroind inca de apele care au inspirat-o. ura imaginea asta. Detesta ideea unei arte din nou sovaitoare, in fierbere, nesigura. prefera de mii de ori credinta intr-o opera inchisa, fosilizata de timp si munca, asa cum visase in tinerete Gautier. Ii placeau numai cartile incremenite, duse pana la capat, inchise pentru totdeauna, care nu lasau cititorilor (cine fusese belgianul parizian care spusese tampenia asta)? "Grija sa le desavarseasca". In fine, inca ceva: ideea potrivit careia inteligenta, harul filozofilor si ganditorilor, nu este decat accidental harul poetilor si artistilor. accept sa strig adevarul alaturi de el? Ca un pictor nu e cu adevarat mare decat atunci cand are idei mari? Ca o bucata muzicala nu e emotionanta decat atunci cand o umplu gandurile? Ca Wagner, Delacroix, Poussin erau in primul rand niste monstri, niste genuni de inteligenta? Elogiul inteligentei. Slava mintii. Sceasta e temelia apologiei pe care o face el artificialului, impasibilitatii, finisarii. inapoi. Hazard! Rusine zarurilor, norocului, gratiei divine. Moarte idiotilor care vin sa se inchine inaintea "tainei" de nepatruns a operei reusite. Operele mari nu au o taina ci un secret. Nu un secret ci un procedeu. Da, un procedeu, si nu exista procedeu pe care el sa nu poata sa-l desfaca si sa-l dea pe fata, ca pe o masinarie. Ultimele zile ale lui Charles Boehm.